Ce cere programa
La romantism, programa de BAC cere patru lucruri: contextul socio-istoric și particularitățile curentului, genurile și speciile caracteristice, motivele și mărcile stilistice, personajul romantic. Curriculumul îl așază în clasa a XI-a, între clasicism și realism. Aici e curentul european; romantismul românesc e o temă separată a programei, dar exemplele sunt din autori români.
Când și unde apare
- DEX îl definește ca mișcare apărută la sfârșitul secolului al XVIII-lea în Anglia și la începutul secolului al XIX-lea în Franța, ca reacție împotriva clasicismului și a regulilor lui formale. Manualul pune la început Anglia și Germania, apoi Franța, Italia și alte țări.
- Etapele, după manual: preromantismul (1750–1790: Schiller, Hölderlin, Goethe) și afirmarea și înflorirea (1800–1848: Byron, Hugo, Lermontov, Lamartine, Vigny).
Contextul socio-istoric
- Înainte de romantism, conflictul dintre ideile iluministe și vechea ordine culminase, arată manualul, cu Revoluția Franceză din 1789: monarhia și Biserica și-au pierdut puterea absolută.
- Urmează o lume răvășită de războaie și de crize economice și sociale. Manualul vede în melancolia romantică expresia acestei crize și numește individualismul „legea însăși” a revoluției romantice.
- Ideile vin din cultul naturii la Rousseau, din socialismul utopic și din filozofia idealistă germană (Kant, Fichte, Hegel, Schelling).
- Scriitorii își caută „geniul național” în tradiție, istorie și folclor.
- O interpretare: Garabet Ibrăileanu vedea în romantismul german o întoarcere spre Evul Mediu și o respingere a ideologiei Revoluției Franceze.
- În teatru, Victor Hugo atacă regulile clasice în prefața dramei Cromwell, datată octombrie 1827. La noi, Dacia literară (1840) e socotită primul manifest romantic.
Particularitățile, față de clasicism
| Clasicismul | Romantismul |
|---|
| Ce trece înainte | rațiunea, observația | sentimentul, imaginația |
| Ce zugrăvește | tipuri generale, veșnice | omul individual, faptul istoric concret |
| Forma | reguli, cele trei unități | libertate, amestecul genurilor |
Manualul mai numește mărturisirea patetică, subiectivismul (realitatea arătată cum o vrea scriitorul), evadarea în trecut și vis, folclorul, situațiile excepționale, gustul pentru mit și simbol. Dicționarele adaugă lirismul din epică și dramă și categorii estetice noi: grotescul, fantasticul, macabrul, pitorescul.
Genuri și specii
- Romanticii cultivă mai ales lirica, dar și drama și proza, și amestecă genurile.
- Manualul numește ca specii noi cultivate de romantism poemul, meditația și drama. Dicționarul de terminologie literară (MDTL) mai pune aici poemul filozofic și nuvela istorică.
- Drama, pentru Hugo, unește grotescul cu sublimul și tragedia cu comedia. Regula celor trei unități nu mai e obligatorie: Hugo respinge unitatea de timp și de loc și o păstrează doar pe cea de acțiune.
- Exemple: Luceafărul lui Eminescu, pe care manualul îl numește poem și îl citește ca structură epico-lirică și dramatică; Zburătorul de I. Heliade-Rădulescu (1844), amestec de clasicism și romantism pentru manual; Alexandru Lăpușneanul de C. Negruzzi, dat de MDTL ca exemplu de nuvelă istorică, în patru părți cu câte un motto (prima: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu”).
Teme și motive
Motivul e o imagine, o idee sau un simbol reluat insistent, care conturează mesajul operei. Teme romantice: trecutul istoric, iubirea și natura, nașterea și moartea, lumea ca teatru, suferința, melancolia. Motive: floarea albastră, lacul, luna, noaptea, visul, îngerul și demonul, zburătorul, geniul, călătoria cosmică, fortuna labilis (soarta schimbătoare), vanitas vanitatum (deșertăciunea deșertăciunilor).
- Floare albastră (Eminescu): iubita îl ceartă că s-a cufundat „în stele / Și în nori și-n ceruri nalte”, că își adună în gând câmpiile Asiriei și marea, și îl cheamă „în codrul cu verdeață”.
- Luceafărul: fata îl vede întâi ca pe un înger, apoi ca pe un demon; zborul lui spre Părinte, „Și căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe”, e călătoria cosmică.
- Umbra lui Mircea. La Cozia (Gr. Alexandrescu, 1844): noaptea, mormântul, „o fantomă-ncoronată”, trecutul „de fapte strălucite”.
- Zburătorul: Florica își descrie mamei suferința și se întreabă dacă nu e „vrun zburător”.
Mărci stilistice
- antiteza, „figură sintactică esențială” pentru manual: „Căci eu sunt vie, tu ești mort”;
- retorismul: interogația, invocația și exclamația retorică („Floare-albastră! floare-albastră!...”); adresarea directă din „Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute” e o apostrofă, pe care MDTL o numește și invocație retorică;
- simbolul, repetiția („Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează”), sonoritatea;
- metafora preferată comparației, cuvântul comun și încărcat afectiv, limba populară, arhaismele, stilul patetic și colorat.
Personajul romantic
- excepțional, pus în împrejurări excepționale;
- măcinat de stări contrare, clădit pe antiteză, schimbător;
- chipul îi contrazice adesea firea; poate veni din orice mediu social.
- Tipuri, după manual: titanul (om superior, însetat de cunoaștere, gata de sacrificiu, desăvârșit moral), demonul (revoltat, ars de pasiuni), geniul (înzestrat cu totul ieșit din comun, cu fantezie, în stare să treacă dincolo de limite, să cunoască și să creeze), inadaptatul pasiv, apoi visătorul și alții.
- În dramă: conflicte violente, eroi antagonici, lovituri de teatru.
- Exemple: manualul cere să se arate că Luceafărul și Cătălina sunt personaje romantice. Luceafărul apare ca „un mort frumos cu ochii vii”, întâi înger, apoi demon; Gh. Adamescu vedea în el un simbol al geniului, adesea neînțeles.
La BAC
Itemul-model din programă cere încadrarea unei poezii într-un curent prin două trăsături găsite în text: fiecare trăsătură, susținută de un argument din text, valorează 2 puncte.
