Ce cere programa
Programa de BAC, la profilurile umanist și arte, cere explicarea felului în care statele Europei au trecut, în Evul Mediu, de la fărâmițarea feudală la centralizare: cauzele fărâmițării, pașii centralizării și exemplele ei clasice — Franța, Anglia, Spania —, alături de statele care au rămas fărâmițate, Germania și Italia, și de centralizarea din Europa Centrală și de Est.
Fărâmițarea feudală
Carol cel Mare a fost încoronat rege al francilor în 768, la 24 de ani, și și-a întărit domnia prin războaie purtate în Spania de Nord-Est, Italia de Nord, Saxonia și Bavaria; aceste cuceriri l-au dus, în anul 800, la o încoronare ca împărat roman, la Roma. După moartea lui, urmașii au fragmentat autoritatea politică prin tratatul de la Verdun, din 843: Carol a primit partea apuseană, Ludovic partea răsăriteană, iar Lothar, cel mai mare dintre frați, partea mijlocie, și teritoriul imperial s-a transformat într-un șir de regate mici, unite între ele prin legături de vasalitate. Fărâmițarea a fost cauzată de slăbirea puterii regale, de creșterea autorității aristocrației și de lipsa relațiilor economice, dar și de invaziile normanzilor, maghiarilor și arabilor: marii feudali și-au consolidat puterea pe domeniile proprii, devenite centre ale vieții economice și politice, iar regele rămânea suzeranul marilor seniori, fără să fie el însuși vasalul nimănui. Din secolul al XI-lea, dezvoltarea agriculturii, a meșteșugurilor și a comerțului a favorizat procesul invers, centralizarea: unificarea teritoriului în jurul domeniului regal (centralizare teritorială) și instituirea aceloraşi instituții în tot regatul (centralizare instituțională).
Franța
Franța e modelul clasic al centralizării. În 987 marii feudali l-au ales rege pe Hugo Capet, începutul dinastiei Capețienilor. Filip al II-lea August (1180–1223) a recâștigat de la englezi Aquitania și Normandia, Ludovic al IX-lea cel Sfânt (1226–1270) a întărit puterea regală, iar Filip al IV-lea cel Frumos (1285–1314) a desființat Ordinul Templierilor și a constituit, în 1302, Stările Generale — clerul, nobilimea și orășenii. Lupta cu Anglia pentru Europa de Nord-Vest a dus la Războiul de 100 de Ani (1337–1453): englezii au învins la Crécy (1346), Poitiers (1356) și Azincourt (1415) și au ocupat Parisul în 1420, dar resursele Franței și mișcarea de eliberare simbolizată de Ioana d'Arc au adus victoria franceză. Ludovic al XI-lea (1461–1483) și Carol al VIII-lea (1483–1498) au încheiat unificarea teritorială, alipind Burgundia, Provence și Bretagne.
Anglia
Centralizarea engleză a început în 1066, când Wilhelm Cuceritorul, duce al Normandiei, a cucerit insula. Henric al II-lea Plantagenet (1154–1189) a adus reforme militare și juridice și, prin căsătoria cu Eleanor de Aquitania, posesiuni în Franța, dar fiii lui au lăsat să crească puterea nobilimii, iar în 1215 nobilimea l-a forțat pe Ioan fără Țară să semneze Magna Charta Libertatum, document prin care clerul, nobilimea și orășenii bogați au obținut drepturi garantate în scris. Succesorul lui Ioan nu a respectat Carta, iar răscoala cavalerilor, baronilor și nobililor a dus, în 1265, la constituirea Parlamentului, împărțit în secolul al XIV-lea în Camera Lorzilor și Camera Comunelor. Războiul de 100 de Ani și răscoala lui Wat Tyler (1381) au apăsat țărănimea, iar între casele regale s-a dus Războiul celor Două Roze (1455–1485), încheiat cu victoria lui Henric Tudor, devenit Henric al VII-lea, care a unit casele York și Lancaster prin căsătoria cu Elisabeta de York.
Spania
Centralizarea Spaniei s-a făcut prin Reconquista, lupta de eliberare de sub stăpânirea arabă, dusă între secolele VIII și XV și încheiată în 1492 cu cucerirea Emiratului Granadei. Căsătoria dintre Isabela de Castilia și Ferdinand de Aragon, în 1469, a unit teritorial regatul.
Germania și Italia
Aici fărâmițarea a rezistat mai mult. Regatul Germaniei, ieșit tot din tratatul de la Verdun, a fost refăcut ca imperiu de Otto I (936–973), încoronat la Roma în 962: a apărut Sfântul Imperiu Roman. Conflictele dintre împărați și papalitate au continuat, iar în 1356 Bula de Aur a lăsat alegerea împăratului pe mâna a șapte principi electori; Germania a rămas fărâmițată politic în secolele XIV–XV. În Italia, fărâmițată după 960, au coexistat monarhii feudale, Statul Papal și orașe-republici — Veneția, Genova, Florența, Milano —, care în 1176 au obținut de la împăratul Frederic I Barbarossa recunoașterea autonomiei lor.
Europa Centrală și de Est
Și aici s-au centralizat regate. Boemia a devenit regat oficial în 1198, cu Carol al IV-lea împărat german din 1347 și prima universitate la Praga, din 1348 — dar și cu mișcarea husită a lui Jan Hus, ars pe rug în 1415. Polonia a devenit regat în 1025, sub Boleslaw Viteazul, și s-a reunificat sub Cazimir cel Mare (1337–1370). Ungaria a fost întemeiată ca regat în anul 1000 de Ștefan I, iar Matei Corvin (1458–1490) a consolidat autoritatea regală centrală. La răsărit, Rusia Kieveană, creștinată în 988, s-a dezintegrat în secolul al XII-lea în cnezate și republici orășenești; centralizarea s-a mutat la Moscova, unde Ivan al III-lea (1462–1505) a alipit cnezatele rusești, a scuturat în 1480 stăpânirea mongolă și și-a luat, în 1494, titlul de cneaz al întregii Rusii.
Termeni
- Fărâmițare feudală: împărțirea puterii centrale în favoarea marii nobilimi.
- Centralizare: unificarea teritoriului în jurul domeniului regal și instituirea aceloraşi instituții în tot regatul.
- Monarhia stărilor: formă de guvernare în care puterea regelui e limitată de o adunare a stărilor, numită Stările Generale în Franța, Parlament în Anglia și Cortesuri în Peninsula Iberică.