Ce cere programa
Programa de BAC numește tema „Regimul de suzeranitate otomană și formele lui de manifestare” în Epoca medievală și cere, de exemplu, identificarea într-o sursă a puterii suzerane a Țărilor Române. Suzeranitatea este dreptul suzeranului asupra vasalilor săi; pentru Țările Române, ea însemna dependența lor de Imperiul Otoman.
Primele forme de dependență
Dependența a crescut în etape. Conform cronicilor turcești, Mircea cel Bătrân a acceptat în 1417 plata unui tribut de trei mii de galbeni. Chiar Moldova a plătit, în 1456, un tribut prin care își asigura pacea cu Poarta. Vlad Țepeș a refuzat tributul în 1459, dar, după ce a respins otomanii, a semnat în 1460 o capitulație cu Mahomed al II-lea: al patrulea articol lăsa alegerea domnului pe mâna arhiepiscopului, episcopilor și boierilor, cu confirmarea ulterioară a Porții. În 1511, Baiazid al II-lea i-a acordat lui Bogdan cel Orb o capitulație care garanta Moldovei libertatea religiei creștine și interzicea turcilor să cumpere pământuri sau să construiască moschei în țară. Sub Bogdan al III-lea tributul a fost dublat, iar domnul a acceptat suzeranitatea otomană formală.
Etapele regimului
Manualul descrie patru etape: cumpărarea păcii prin haraciul anual (teritoriu numit „Casa Păcii”), cumpărarea protecției prin confirmarea domnilor de către sultan, suzeranitatea restrictivă prin numirea lor directă și, pentru alte popoare balcanice, cucerirea cu transformarea în pașalâc — o provincie otomană condusă de un pașă, etapă prin care Țările Române n-au trecut. Teritoriul otoman era împărțit convențional în Casa Islamului, Casa Războiului și Casa Păcii. Țările Române și-au păstrat suveranitatea deplină până la mijlocul secolului al XVI-lea; după aceea au intrat sub un control mai strict al Porții, fără să fie vreodată cucerite — au semnat cu Poarta tratate numite capitulații.
1538: instaurarea definitivă
Campania din 1538 a sultanului Soliman Magnificul, cu o armată de 200 de mii de oameni, a schimbat caracterul suzeranității. Lăsat fără sprijinul boierilor, Petru Rareș a fugit în Transilvania; Tighina a fost transformată în raia, numită Bender, iar primul domn numit direct de sultan a fost Ștefan Lăcustă. De atunci suzeranitatea, inițial protectoare, a devenit efectiv restrictivă.
Capitulațiile
Potrivit istoricului Mihai Maxim, capitulațiile nu erau tratate în sensul modern, ci acte de privilegii acordate unilateral de sultani unor comunități sau state nemusulmane. Ele garantau autonomia internă, alegerea domnului dintre pământeni, confirmarea lui de sultan, păstrarea instituțiilor și a credinței, în schimbul tributului și al darurilor oficiale; domnul trebuia să fie „prietenul prietenilor și dușman al dușmanilor” Porții, care, la rândul ei, se angaja să apere țara de orice agresiune. Cu timpul sultanii au numit tot mai des favoriți: în a doua jumătate a secolului al XVI-lea s-au perindat 17 domni în Moldova și 13 în Țara Românească, iar Petru Rareș a plătit 150.000 de galbeni, Petru Cercel 1.160.000, pentru tron.
Obligațiile economice
Haraciul, care la început însemna „răscumpărarea păcii”, a devenit și semn al confirmării domniei și al fidelității față de sultan. El a crescut: în Țara Românească de la 8.000 de galbeni la începutul secolului la 104.000 la finele lui; în Moldova de la 30.000 la circa 65.000-66.000; Transilvania plătea 15.000 de florini. Pe lângă haraci, Țările Române dădeau peșcheșuri — bani, blănuri, șoimi, cai, uneori mai scumpe decât tributul —, mucarerul mare și mic, bairamlâcul, banii steagului și sataralele, și aprovizionau Poarta, în regim de monopol, cu grâu, oi, cai, miere și sare.
Obligațiile militare și teritoriale
Armata era limitată la 10.000 de oșteni, obligați să participe la campaniile otomane, să asigure drumuri, poduri și cetăți și să informeze Poarta despre mișcările trupelor vrăjmașe. Otomanii au mai desprins din Țările Române raiale — teritorii supuse direct, hinterlandul unei cetăți: Brăila (1538-1540), pașalâcul Timișoarei (1552), raiaua Ismail (1595). Transilvania a devenit, din 1541, un principat autonom cu un principe ales de Dietă și confirmat de sultan.
De ce n-au devenit pașalâc
Manualul explică: datorită capacității lor de apărare, Țările Române au rămas state-tampon între Imperiul Otoman și lumea creștină, iar dominația indirectă, fără administrație și garnizoane otomane, era mai avantajoasă economic pentru turci. Diplomatul polon Buonaccorsi scria că românii s-au închinat prin tratate „nu ca învinși, ci ca învingători”; cronicarul Grigore Ureche vede altfel campania din 1538, ca pe o călcare în picioare a „cheii creștinătății, Țara Moldovei”.