Ce cere programa
La genul epic, programa de BAC are trei repere: speciile prozei culte (schița, nuvela, povestirea), romanul cu tipologia lui și textul de graniță (eseul literar, jurnalul). Se verifică analiza specificului de gen și de specie, iar textul de la examen poate fi și de graniță: un eseu ori o pagină de jurnal. În curriculum, temele sunt la clasa a X-a.
Trei specii de proză scurtă, față în față
| Schița | Povestirea | Nuvela |
|---|
| Întinderea | mică | relativ redusă | între povestire și roman |
| Acțiunea | un episod, intrigă simplă, ritm viu | un singur eveniment insolit, petrecut înainte de relatare | un singur fir epic, riguros, conflict principal puternic |
| Naratorul | de obicei omniscient, detașat, persoana a III-a | participant, implicat, persoana I, ton oral | preponderent omniscient, obiectiv, persoana a III-a |
| Personajele | puține | puține | mai numeroase, în prim-plan |
Schița
Se recunoaște după cadrul restrâns, amănuntele puține, dar alese, dialogul care dramatizează și deznodământul neașteptat. Dicționarul de terminologie literară (Mic dicționar îndrumător în terminologia literară) o leagă de presă: cele mai multe Momente ale lui Caragiale au apărut întâi în periodice, iar manualul de clasa a X-a notează că termenul s-a impus odată cu volumul Momente, schițe, amintiri. De citit: Bacalaureat (în „Universul”, 1900), pe care manualul îl numește schiță.
Povestirea
Contează cine povestește: un participant la întâmplare, de obicei la persoana I, cu o notă puternică de oralitate și aproape de cel care ascultă. Când mai mulți povestitori-personaje spun pe rând, într-un cadru comun, e povestire în ramă: în Hanu Ancuței de Sadoveanu, nouă povestiri se spun la han, în fața ascultătorilor. Manualul de clasa a X-a îl numără pe Caragiale printre autorii de povestiri.
Nuvela
Numele vine din fr. nouvelle, it. novella, „noutate”. Nuvela pune personajul în centru; după dicționarul de terminologie, acțiunea ei începe foarte aproape de deznodământ. Tabelul manualului de clasa a X-a folosește mai multe criterii, deci aceeași nuvelă poate avea mai multe etichete:
- după temă: istorică, ca Alexandru Lăpușneanul de Costache Negruzzi, apărută în primul număr al „Daciei literare” (1840); psihologică, ca Moara cu noroc de Ioan Slavici (volumul Novele din popor, 1881) și În vreme de război de Caragiale;
- după raportul realitate-ficțiune: realistă, tot Moara cu noroc; fantastică, Sărmanul Dionis de Eminescu;
- după curentul literar: romantică, tot Sărmanul Dionis; naturalistă, O făclie de Paște de Caragiale.
Romanul și tipurile lui
Romanul e proza epică de mare întindere: acțiune complexă, adesea pe mai multe planuri, personaje numeroase, narator omniscient la persoana a III-a sau personaj-narator la persoana I. Tipurile din programă:
- romanul obiectiv: naratorul relatează neutru și impersonal, fără comentarii. Manualul de clasa a XI-a îl așază pe Liviu Rebreanu la realismul critic obiectiv; Ion e exemplul de lucru, iar criticul Mihail Dragomirescu îi lăuda „perfecta obiectivitate epică”.
- romanul istoric: are ca temă istoria, se ocupă cu fapte din istorie (DEX). Manualul de clasa a X-a îl pune la criteriul componentei temporale, lângă romanul contemporan și cel de anticipație; exemplul e Frații Jderi de Mihail Sadoveanu.
- romanul psihologic: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu (1930) e prezentat în manualul de clasa a XII-a ca roman subiectiv și psihologic: narator la persoana I, viziune limitată, introspecție, flux al conștiinței, monolog interior.
Alte criterii din manualul de clasa a X-a: locul acțiunii (rural, citadin, exotic), forma discursului (epistolar, roman-jurnal, memorialistic), curentul (realist, modernist, postmodernist). Manualul opune și romanul obiectiv celui subiectiv. Nicolae Manolescu, în Arca lui Noe, numește trei tipuri cu termeni din arhitectură: doric (viziune auctorială), ionic (psihologic, cu narator-personaj) și corintic (viziune ironică). Dicționarul de terminologie notează că împărțirile după conținut (istoric, social, psihologic etc.) sunt greu de acceptat rigid, pentru că elementele se amestecă. Sfatul practic: descrie romanul după mai multe criterii; Ion e în manual și exemplul de roman rural.
Textul de graniță
Eseul (fr. essai, „încercare”) e un studiu scurt în care autorul își spune punctul de vedere asupra unei probleme, fără pretenția de a o epuiza. Manualul de clasa a X-a îl numește „gen semiliterar”, așezat între imaginativ și ideologic, între lirism și reflecție; eseul leagă ideile prin asocieri libere și se încheie deschizând alte întrebări. Un exemplu dat de dicționarul de terminologie: capitolele despre arte din Pseudokinegetikos de Al. Odobescu.
Jurnalul adună însemnări zilnice despre viața celui care scrie. Trăsături de numit: cronologia (data, uneori locul), fragmentarismul, sinceritatea, autenticitatea. De obicei nu e scris pentru public; printre primii care țin un jurnal intim la noi e Titu Maiorescu, cu Însemnări zilnice. Alte texte de graniță: memoriile, autobiografiile, scrisorile, reportajele.
Cum argumentezi specia
O teză are două părți: trăsătura speciei, numită precis, și secvența din text care o arată. Baremurile punctează separat raționamentul și exemplul.
