Ce cere programa
Din listele generale ale programei, de această temă țin personalitățile Ferdinand I, Ion Inculeț și Nicolae Titulescu și noțiunea tratat.
De ce unele date sunt duble
Regatul României a trecut la calendarul gregorian (stil nou) abia în 1919. De aceea manualul dă două date: prima după stilul vechi (iulian), a doua după cel nou. 18 noiembrie/1 decembrie 1918 este o singură zi.
De ce a fost posibilă unirea
- Au dispărut două imperii: cel Rus, după lovitura de stat bolșevică din 1917, și cel Austro-Ungar, după revoluțiile de la Viena și Budapesta din octombrie 1918.
- S-a impus ideea de drept al popoarelor la autodeterminare: un popor își hotărăște singur soarta.
- După manual, unirea s-a făcut pe cale democratică: în fiecare provincie a hotărât prin vot o adunare reprezentativă.
Basarabia: 27 martie/9 aprilie 1918
- Republica Democratică Moldovenească își proclamase independența la 24 ianuarie/6 februarie 1918; Ion Inculeț a rămas președinte.
- În februarie–martie 1918, Republica Populară Ucraineană amenința teritoriul. Zemstvele și marii proprietari din județele Bălți, Soroca și Orhei au cerut unirea, iar cererile au dus la convocarea Sfatului Țării.
- După dezbateri lungi, Sfatul Țării a votat Declarația de Unire: 86 pentru, 3 contra, 36 de abțineri. S-au opus reprezentanți ai minorităților naționale și unii moldoveni.
- Declarația se sprijinea pe „dreptul istoric” și „dreptul de neam” și pe principiul că popoarele își hotărăsc singure soarta.
- Unirea era declarată definitivă, dar cu condiții: autonomie provincială, Sfatul Țării până la reforma agrară, drepturile minorităților, doi miniștri fără portofoliu, deputați după numărul populației, drepturi și libertăți garantate.
- Rezultatul i-a fost comunicat premierului Alexandru Marghiloman, aflat la Chișinău. Ferdinand I a promulgat actul prin Decretul nr. 842 din 9/22 aprilie 1918.
- La 27 noiembrie/10 decembrie 1918, în ultima lui ședință, Sfatul Țării a renunțat la condiții și a votat unirea necondiționată.
Bucovina: 15/28 noiembrie 1918
- Ucraina revendica Bucovina, mai ales nordul ei. Consiliul Național al românilor a cerut sprijinul armatei române.
- Congresul General al Bucovinei s-a întrunit la Cernăuți, în Palatul Mitropolitan. Au fost chemați 74 de delegați ai Consiliului Național Român, 13 ai ucrainenilor, 7 ai germanilor și 6 ai polonezilor.
- Iancu Flondor, președintele congresului, a citit Declarația de Unire. Cei prezenți au votat-o în unanimitate: unire necondiționată și pe vecie, „în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru”.
- Ferdinand I a promulgat unirea prin decretul-lege din 18/31 decembrie 1918.
Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul: 18 noiembrie/1 decembrie 1918
- Declarația de la Oradea, citită de Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul Ungariei la 5/18 octombrie 1918, anunța autodeterminarea românilor și separarea lor politică de Ungaria.
- Consiliul Național Român Central (CNRC), constituit la Budapesta ca organ politic unic al românilor din Transilvania, a cerut guvernului ungar, printr-o notă ultimativă din 27 octombrie/9 noiembrie 1918, „întreaga putere de guvernare”. La Arad, partea ungară a oferit doar autonomie administrativă; românii au refuzat.
- La Alba Iulia, Marea Adunare Națională a votat Rezoluția de Unire: Vasile Goldiș a citit-o, iar Iuliu Maniu a argumentat-o într-un discurs. Cei 1228 de delegați au votat-o în unanimitate. Au venit peste 100 000 de oameni.
- Rezoluția lăsa provinciilor autonomie provizorie până la o Constituantă și cerea: libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare, vot obștesc, direct, egal și secret pentru bărbați și femei de la 21 de ani, reformă agrară radicală.
- Ferdinand I a ratificat unirea prin Decretul nr. 3631 din 28 noiembrie/11 decembrie 1918.
| Provincia | Adunarea | Votul |
|---|
| Basarabia | Sfatul Țării | 86 pentru, 3 contra, 36 abțineri; cu condiții |
| Bucovina | Congresul General al Bucovinei | unanim, de cei prezenți; fără condiții |
| Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș | Marea Adunare Națională, Alba Iulia | unanim, 1228 de delegați; autonomie provizorie |
Recunoașterea internațională
Noul stat, de 295 049 km² și peste 18 milioane de locuitori, a fost recunoscut prin tratatele Conferinței de Pace de la Paris (1919–1920). Delegația română, condusă de Ion I. C. Brătianu, a semnat Tratatul de la Versailles cu Germania la 28 iunie 1919 și a părăsit apoi Conferința. Apoi au fost semnate:
- cu Austria, la Saint-Germain: semnat de Marile Puteri la 10 septembrie 1919 și de noua delegație română, condusă de Al. Vaida-Voevod, la 10 decembrie 1919; recunoștea unirea Bucovinei;
- cu Bulgaria, la Neuilly-sur-Seine (27 noiembrie 1919): păstra hotarul stabilit în 1913;
- cu Ungaria, la Trianon (4 iunie 1920), semnat de I. Cantacuzino și N. Titulescu: unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului;
- Tratatul de la Paris (28 octombrie 1920), semnat de România cu Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia: unirea Basarabiei.
Rusia Sovietică, neprimită la Conferință, a declarat că nu recunoaște aceste tratate.
Cum apreciază manualul
Manualul numește anul 1918 „ora astrală” a poporului român și pune recunoașterea frontierelor pe seama diplomației românești. Ferdinand I, regele României întregite, a fost încoronat la Alba Iulia la 15 octombrie 1922.
