Ce cere programa
La profilurile umanist și arte, programa de BAC la istorie cere tema „Situația politică a Țărilor Române în primele decenii ale secolului al XVII-lea”. Tema vine după domnia lui Mihai Viteazul și se încheie în preajma domniilor lui Matei Basarab și Vasile Lupu.
Un secol de rivalitate între imperii
La începutul secolului al XVII-lea, soarta politică a Țărilor Române atârnă de rivalitatea marilor imperii din regiune, aflate în plină luptă pentru supremație. Otomanii, cu toate înfrângerile suferite din partea Ligii Creștine, ajung tocmai acum la cea mai mare întindere teritorială din istoria lor. Habsburgii, în fruntea Imperiului Romano-German, caută și ei să-și impună hegemonia. Cât despre Polonia, aceasta rămâne în taberele antiotomane, însă cedează treptat teren în sud-estul Europei, presată de o Rusie tot mai puternică.
Domni numiți de Poartă, boieri greci
Moartea lui Mihai Viteazul readuce scaunele Țărilor Române în atenția marilor puteri, fiecare vrând un om de-al ei la domnie. Relația cu Poarta se înrăutățește: adesea, domnul e un grec adus direct din Istanbul, care își aduce și familia și, odată cu titlurile boierești și moșiile primite, stârnește nemulțumirea boierilor pământeni. Din acest veac, Poarta cere și plata tributului înainte de termen: cel al Transilvaniei ajunge de la 15 mii de galbeni la 40 de mii în 1658, Țara Românească rămâne la 40 de mii (92 de mii sub Constantin Brâncoveanu), iar Moldova plătește între 35 și 40 de mii.
Lupta pentru tronul Țării Românești (1601–1611)
Anul 1601 îl aduce pe tron, cu sprijin polon și moldovean, pe Simion Movilă. Sultanul îi dă domnia lui Radu Mihnea, însă boierii Buzești schimbă cursul lucrurilor în favoarea lui Radu Șerban, vasal al Casei de Austria. Acesta îl bate pe Simion Movilă în iulie 1602, pornind o domnie – neacceptată la început de Poartă – care avea să dureze până în 1611, cu incursiuni împotriva otomanilor dincolo de Dunăre și cu o implicare în treburile Transilvaniei. Dar Radu Șerban își dă seama că tronul e în siguranță doar dacă Poarta îl acceptă, nu Viena, și reușește, la finele anului 1604, recunoașterea otomană.
Expediția lui Gabriel Báthory și restaurarea otomană
Între decembrie 1610 și martie 1611, principele Transilvaniei Gabriel Báthory pornește o expediție în Țara Românească, cu gândul să readucă la viață vechiul Regat al Ungariei, Moldova inclusă. Poarta răspunde cu armele: pune în scaunul Țării Românești un om mai degrabă al diplomației, Radu Mihnea, iar în Moldova pe Ștefan Tomșa al II-lea (1611–1615), restaurând astfel stăpânirea otomană în amândouă țările. Peste munți, în Transilvania, Gabriel Bethlen (domn între 1613 și 1629) alege calea bunelor relații cu Poarta și, la 1 iulie 1614, primește de la sultan un ahidname, în schimbul tributului.
Două decenii de domnii scurte
Hotărât ca domnii să fie numiți exclusiv de Poartă, sultanul deschide două decenii de domnii scurte: unii domni se întorc pe tron a doua oară, alții cârmuiesc pe rând și Moldova, și Țara Românească. Grecii ajung să domine viața publică – boierii greci adună dregătoriile și pun mâna pe comerț – iar mănăstiri românești trec sub Athos sau Palestina, pierzând obiecte de valoare și umplându-se de călugări greci.
Pacea de la Hotin (1621)
Cetatea Hotin, pierdută de Mihai Viteazul în fața polonezilor, continuă să încordeze relațiile dintre Poartă și Polonia. Vara anului 1621 aduce atacul sultanului Osman al II-lea asupra Poloniei, cu o armată uriașă; pierderile mari suferite de ambele tabere duc mai rapid la pacea de la Hotin, prin care cetatea se întoarce la Moldova, dar Poarta își vede confirmată, definitiv, supremația asupra ei – cu obligația, pentru amândouă puterile, de a respecta autonomia moldoveană.
Spre stabilitate
Transilvania continuă să fie disputată între Habsburgi și otomani, dar Gabriel Bethlen își menține linia diplomatică, cultivând relații bune deopotrivă cu Poarta și cu cele două țări românești vecine. Abia domniile lui Matei Basarab (1632–1654) în Țara Românească și ale lui Vasile Lupu (1634–1653) în Moldova aduc liniște politică și avânt economic și cultural, într-un răstimp numit „între medieval și modern”.
Termeni
- Ahidname: actul pe care Gabriel Bethlen l-a obținut de la sultan, în 1614, în schimbul plății tributului.
- Închinarea mănăstirilor: trecerea unei mănăstiri românești sub o mănăstire-mamă de la Athos sau din Palestina, căreia îi trimitea venituri.