Ce cere programa
Tema urmează după „Sistemul Versailles-Washington și Noua Ordine Internațională” și are asterisc: o studiază doar profilurile umanist și arte. O sarcină-exemplu a programei: argumentează legătura cauzală dintre Sistemul de la Versailles și izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial.
Miza României
După război, statul român voia recunoașterea internațională a Marii Uniri și păstrarea granițelor. Pacea semnată cu Puterile Centrale la București, la 7 mai 1918, îi punea în discuție chiar participarea la Conferința de Pace: aliații socoteau încălcat art. 5 al tratatului de alianță din 4/17 august 1916, care interzicea o pace separată. Fiindcă regele nu promulgase pacea și țara reluase lupta spre final, aliații au acceptat-o totuși ca cobeligerantă.
Delegația
Conferința de Pace de la Paris a ținut de la 18 ianuarie 1919 până la 21 ianuarie 1920. Delegația a fost condusă de prim-ministrul Ion I.C. Brătianu, care era și ministru de externe; din ea făceau parte, între alții, generalul Constantin Coandă, Alexandru Vaida-Voevod (pentru Transilvania), Nicolae Mișu și basarabenii Ion Pelivan și Ion Codreanu. O parte a sosit cu aproape două săptămâni întârziere, slăbind poziția țării. La 19 ianuarie/1 februarie 1919, Brătianu a prezentat memoriul „România în fața Conferinței de la Paris. Revendicările sale teritoriale”: aportul României la victoria Antantei și cererea de recunoaștere a Marii Uniri.
Versailles, 28 iunie 1919
Au semnat Brătianu și generalul Coandă, după ce delegația aflase conținutul abia cu o zi înainte. Prin art. 259, Germania renunța la beneficiile tratatelor de la București și Brest-Litovsk și preda României sau Puterilor Aliate bunurile primite prin ele. Manualul adaugă cablul submarin Constanța–Constantinopol (art. 244), socotit echivalentul despăgubirilor; în textul tratatului, anexa VII cedează acest cablu principalelor Puteri Aliate și Asociate. Speranța României de a obține prin acest tratat reparații pentru pagubele ocupației din 1916–1918 nu s-a împlinit.
Divergențele cu cei Patru Mari
Tratatul minorităților și pacea cu Austria au produs divergențe mari. Brătianu susținea că România garantase deja drepturi egale tuturor cetățenilor și nu va accepta amestecul altor state în aplicarea legilor ei; obiecțiile delegației au privit și tranzitul, prin care Marile Puteri își căutau privilegii comerciale, și despăgubirile de plătit Austriei pentru bunurile fostului guvern austro-ungar; textul final nu le-a luat în seamă. La 2 iulie 1919 Brătianu a plecat de la conferință, la 12 septembrie a demisionat din fruntea delegației, pe care a preluat-o Nicolae Mișu, iar la 27 septembrie a demisionat din funcția de prim-ministru.
Saint-Germain și Tratatul minorităților
Aliații au semnat pacea cu Austria la 10 septembrie 1919, fără România. După ultimatumul din 15 noiembrie („fără discuții, fără rezerve și fără condiții”), România a semnat-o în decembrie 1919, împreună cu Tratatul minorităților, prin Mișu și Vaida-Voevod: textul manualului dă 9 decembrie, cronologia de pe margine 10 decembrie. Tratatul cu Austria a recunoscut unirea Bucovinei din 28 noiembrie 1918. Tratatul minorităților dădea secuilor și sașilor din Transilvania autonomie locală religioasă și școlară (art. 11) și punea obligațiile față de minorități sub garanția Societății Națiunilor (art. 12).
Neuilly, 27 noiembrie 1919
Pacea cu Bulgaria a refăcut granița din 10 august 1913: România a recăpătat Dobrogea și Cadrilaterul, ocupate în 1916, plus reparații în bani și bunuri. Bulgaria a rămas revizionistă și a luat Cadrilaterul în 1940, prin Tratatul de la Craiova.
Trianon, 4 iunie 1920
Budapesta nu recunoștea unirea Transilvaniei. Atacul ungar din 16 aprilie 1919 a fost respins. Noul atac ungar, din 20 iulie, s-a încheiat, după manual, cu ocuparea Budapestei de Armata Română la 4 august și cu căderea guvernului lui Béla Kun; poziția României la conferință s-a întărit. Au semnat Ion Cantacuzino și Nicolae Titulescu. După manual, tratatul a consfințit Declarația de la Alba Iulia: unirea Transilvaniei, Crișanei, Maramureșului și Banatului românesc. La granițele de vest și sud-vest România a făcut concesii. Revizionismul Ungariei a culminat cu ocuparea nord-vestului Transilvaniei după Dictatul de la Viena din 30 august 1940.
Basarabia: Tratatul de la Paris, 28 octombrie 1920
Rusia Sovietică, absentă de la conferință, ducea, după manual, o propagandă antiromânească. Poziția antiromânească o susțineau și emigranți ruși la Paris și basarabeni pe care manualul îi numește „pretinși reprezentanți”, ca A.N. Krupenski. La 22 februarie 1919 Brătianu a prezentat datele după care două treimi din locuitori erau români, Ion Pelivan a răspuns acuzațiilor în presa franceză, iar Titulescu a lucrat la textul tratatului. Franța, Regatul Unit, Italia și Japonia au recunoscut suveranitatea României asupra Basarabiei, până la Nistru; au semnat Take Ionescu și Dimitrie I. Ghica. SUA au refuzat să semneze, invocând absența Rusiei. Ratificările au întârziat (1922, 1924, 1927), iar Japonia nu a ratificat. Manualul mai trece printre ratificări „SUA abia în 1933”, deși scrie mai sus că SUA nu au semnat. Problema s-a încheiat cu ocuparea Basarabiei, a nordului Bucovinei și a ținutului Herța de către URSS la 28 iunie 1940.
Tratatele, pe scurt
| Tratatul | Data | Cu cine | Pentru România |
|---|
| Versailles | 28 iunie 1919 | Germania | Germania renunță la beneficiile păcii de la București |
| Saint-Germain | 10 septembrie 1919 | Austria | unirea Bucovinei |
| Neuilly | 27 noiembrie 1919 | Bulgaria | Cadrilaterul |
| Trianon | 4 iunie 1920 | Ungaria | unirea Transilvaniei |
| Paris | 28 octombrie 1920 | Puterile Aliate | unirea Basarabiei |
Termeni
- Cobeligerant: stat care luptă lângă un aliat, contra unui dușman comun.
- Pace separată: pace încheiată de un stat singur, fără aliații lui.
Pentru sarcina din programă
După manual, tratatele au nemulțumit învinșii, statele mici nou constituite și chiar Italia și Japonia, de unde revanșismul și revizionismul interbelic.
