Ce cere programa
La genul epic, programa de BAC are două repere despre personaj: tipologiile de personaje și modalitățile (procedeele) de caracterizare. Competența cerută: să caracterizezi un personaj numindu-i tipologia și procedeele prin care e prezentat. Curriculumul de clasa a X-a cere ca produs compunerea de caracterizare a personajului literar, iar la curentele literare programa revine cu personajul romantic și tipologiile personajului realist; la scrierea metaliterară cere portretul literar și compoziția-caracterizare de personaj din perspectiva curentului.
Personajul și tipul
În dicționarul de terminologie literară al lui C. Fierescu și Gh. Ghiță, personajul se citește prin raporturile lui cu intriga, cu celelalte personaje și cu mediul social; în opera epică el poate fi arătat și din afară, și din interior. Tipul este personajul care sugerează trăsăturile generale ale unei categorii sociale sau umane: avarul, parvenitul, țăranul, intelectualul.
Manualul de clasa a X-a leagă tipul uman de statutul social, vârsta, ocupația sau sentimentul dominant al personajului (exemplele lui: tânărul în devenire, omul viclean, parvenitul) și cere ca încadrarea într-un tip să fie argumentată cu referințe la text.
Criteriile de clasificare
| Criteriul | Tipuri |
|---|
| locul în acțiune | principal (protagonist): cel mai bine conturat, prezent în episoadele importante; secundar: doar în unele episoade; episodic: într-un singur episod, în afara conflictelor, caracterizat pe scurt; suprapersonajul: un loc, un eveniment sau un obiect simbolic care hotărăște destinul personajelor principale |
| amploarea constituirii | complex (rotund): imprevizibil, trece prin conflicte; unilateral (plat, liniar): construit în jurul unei singure idei sau calități |
| evoluția | static: rămâne neschimbat; dinamic: se transformă interior |
| semnificația morală | pozitiv (model); negativ (antimodel) |
| gradul de individualitate | arhetipal, prototip, tipic, colectiv (o mulțime care se poartă ca un singur personaj), alegoric |
| gradul de transfigurare a realității | fictiv, cu prototip istoric, personaj-narator, animalier, fabulos, alegoric |
La p. 49 manualul pune ambele perechi, complex – plat și static – dinamic, sub un singur criteriu, evoluția; la p. 67 numește perechea complex – liniar «amploarea constituirii». Protagonist, după DEX, înseamnă în sens general erou, personaj principal.
E. M. Forster, în Aspects of the Novel, împarte personajele în plate și rotunde: personajul plat stă în jurul unei singure idei, iar cel rotund trece testul de a surprinde în mod convingător.
În basm, personajele se împart în tabere morale opuse, protagonist și antagonist, iar eroul are ajutoare (personaje adjuvante).
Procedeele de caracterizare
- Directă: trăsătura e numită de narator, de alt personaj sau de personajul însuși (autocaracterizare).
- Indirectă: trăsătura reiese din fapte, vorbe și limbaj, îmbrăcăminte, nume și porecle, relațiile cu ceilalți, mediul familial sau social, reacții, stări.
- Portretul, după DEX, e prezentarea fizică și morală a unui personaj. Manualul observă că detaliile portretului fizic servesc adesea caracterizării indirecte.
- Proza mai folosește monologul interior (Fierescu și Ghiță îl numesc printre procedee).
Tot Fierescu și Ghiță notează că, în romantism, personajul e construit prin procedee antitetice.
Toate procedeele într-o nuvelă: «Moara cu noroc» de Ioan Slavici
Manualul de clasa a X-a o încadrează în specia nuvelă psihologică.
- Portretul fizic, dat de narator: Lică e „înalt, uscățiv și supt la față, cu mustața lungă, cu ochii mici și verzi”.
- Îmbrăcămintea: e porcar, dar dintre cei care poartă „cămașă subțire” și „pieptar cu bumbi de argint”.
- Autocaracterizarea, adică trăsătura numită chiar de personaj: Lică îi spune Anei „eu sunt nesățios când mă apucă cheful”, iar altă dată, tot ei, „știu să mă stăpânesc în toate împrejurările”.
- Caracterizarea prin vorbe: când se prezintă („Eu sunt Lică, sămădăul... Multe se zic despre mine”), Lică spune că vrea să știe cine trece pe drum și ce face fiecare și că „de la mine nimeni nu cutează să fure”. Nicio trăsătură nu e numită aici: cititorul deduce că e autoritar și temut, deci caracterizarea e indirectă.
- Caracterizarea prin alt personaj: pentru Ana, Lică e „om rău și om primejdios”, pentru bătrână, „om rău din fire”.
- Personajul dinamic: Ana simte că Ghiță s-a schimbat: omul „harnic și sârguitor” de altădată, mereu așezat, devenise ursuz și se aprindea din orice nimic. Manualul de clasa a X-a îi urmărește trei ipostaze: omul moral, omul dilematic, omul imoral.
Alte exemple
- Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă: naratorul îl numește pe fiul craiului „boboc” la asemenea treburi, iar numele Harap-Alb i-l dă Spânul. Manualul vede în Harap-Alb și Spân un cuplu antitetic și îl numește pe Spân personaj negativ.
- Alexandru Lăpușneanul de Costache Negruzzi: domnul se arată prin replici („Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau”; „Proști, dar mulți”, rostit cu sânge rece) și prin fapte: privește măcelul boierilor și râde.
- Numele vorbitoare: dicționarul lui Fierescu și Ghiță dă ca exemplu de caracterizare indirectă numele personajelor lui Caragiale, ca Farfuridi și Cațavencu. Exemplul vine din teatru: amândoi sunt personaje din piesa O scrisoare pierdută.
Cum apare la examen
Testul-model din programă, pe un fragment din La Medeleni de Ionel Teodoreanu, cere tipul lui Dan Deleanu, susținut cu trei citate comentate: 1 punct pentru tip și câte 2 pentru fiecare citat, unul pentru adecvarea lui și unul pentru comentariu. Printre variantele de itemi e și rescrierea a două exemple care ilustrează două procedee de caracterizare indirectă. Compoziția de caracterizare are cel puțin trei părți: prezentarea personajului, caracterizarea propriu-zisă și încheierea; manualul cere ca părțile să fie legate armonios și să eviți formule seci ca „prima trăsătură de caracter este...”.
