Ce cere programa
Programa de BAC numește tema „Viața socială în epoca medievală. Ierarhia feudală” și o leagă de noțiuni ca feudalism, domeniu feudal, suzeranitate, vasalitate, nobilime, obște sătească și șerb. La examen, acest tip de temă se verifică prin explicarea unui termen și prin compararea unor surse despre viața nobilimii și a țărănimii.
O societate pe trepte
Evul Mediu nu cunoștea o societate de egali: clerul și nobilimea stăteau sus, iar restul lumii — „a treia stare” — ducea toată povara. Deasupra tuturor trona regele, numit stăpân al întregului pământ, chiar dacă puterea lui reală era adesea mai mică decât titlul. În secolul al XI-lea, episcopul Adalbéron de Laon a prins această lume în trei cuvinte: unii se roagă (clerul), alții se luptă (nobilimea), alții muncesc (țărănimea). Acest lanț de legături de la suzeran la vasal, cu regele în capătul lui, este ceea ce istoricii numesc ierarhie feudală.
Feudalismul și contractul de vasalitate
Pământul era, în lumea medievală, principala sursă de avere, așa că puterea s-a construit tot pe pământ. Așa a apărut, în secolele IX–X, pe fondul prăbușirii Imperiului Carolingian, feudalismul: un fel de a organiza economia, societatea, politica și dreptul în jurul feudului. Din secolul al VII-lea, omul liber care se punea sub ocrotirea altuia purta numele de vasal (vassalus), iar cel care îl ocrotea, senior (dominus). În schimbul unor servicii, seniorul îi dădea vasalului o bucată de pământ, feudul (beneficium), printr-un legământ cu trei pași: omagiul, jurământul de credință, învestitura. Vasalul care își călca îndatoririle pierdea feudul; seniorul care își călca promisiunea îl lăsa pe vasal liber să-și depună omagiul altui senior — chiar seniorului seniorului lui. Jocul funcționa și la vârf: un monarh putea fi, el însuși, vasalul altui monarh, pentru niște teritorii primite în schimb.
Nobilimea și cavalerii
După mărimea moșiei, nobilii se împărțeau în mare, mijlocie și mică nobilime — dar toți aveau privilegii pe care restul societății nu le avea: imunitate pe domeniul propriu, dreptul de a purta arme și de a judeca atât țăranii de pe moșie, cât și vasalii. Vânătoarea, turnirurile și micile războaie cu vecinii le umpleau timpul liber. Titlul se putea primi din naștere — nobilime de spadă — sau se putea cumpăra — nobilime de robă. Cavalerii, mai cu seamă din secolul al X-lea, puteau și ei să urce în ierarhia feudală prin curaj și vitejie; din secolele XII–XIII, ceremonia prin care deveneau cavaleri s-a încărcat de sens religios.
Clerul și țărănimea
Nici clerul nu era o lume unită: episcopii și arhiepiscopii aveau bani, influență politică și forță militară, în timp ce preoții de rând slujeau prin orașe și sate; mănăstirile, la rândul lor, stăpâneau moșii întinse, lucrate de țărani dependenți. Printre țărani era aceeași împărțire: cei liberi își aveau pământul lor, îl puteau lăsa urmașilor și răspundeau doar în fața statului și a Bisericii — dar erau tot mai puțini. Șerbii (iobagii), legați de glia pe care munceau, îi datorau nobilului muncă (clacă), produse (dijmă) și bani (cens): arau, grăpau, coseau, îngrijeau vitele, fără să guste vreodată pâinea bună, rezervată stăpânului. Când sarcinile deveneau insuportabile, urmau răscoalele: Jacquerie în Franța, cea a lui Wat Tyler în Anglia, războaiele husite și, în Transilvania, cea a lui Gheorghe Doja.
Țările Române
În spațiul românesc, între secolele XIV și XVII, trăiau în jur de trei milioane de oameni, împărțiți în boierime (în Moldova și Țara Românească), nobilime (în Transilvania) și țărănime. Boierii, mari (pani, jupani) sau mici (curteni, viteji), se bucurau de privilegii administrative, fiscale și judiciare. Dintre țărani, cei liberi — răzeșii moldoveni, moșnenii munteni — trăiau în obști conduse de un sfat de oameni buni și bătrâni, și alcătuiau oastea mare la nevoie. Cei dependenți — vecinii în Moldova, rumânii în Țara Românească, iobagii în Transilvania — plăteau stăpânului zeciuială, muncă sau bani, și nu aveau dreptul să-și lase moșia, cu o excepție: jelerii. Orășenii formau o categorie liberă, dar pestriță: negustori și meșteșugari deasupra, o pătură de calfe și ucenici dedesubt.
Răscoalele din Transilvania
Transilvania a cunoscut două răscoale țărănești mari. Cea de la Bobâlna (1437–1438) a izbucnit după ce episcopul Gheorghe Lépes a cerut ca zeciuiala, neplătită de ani buni, să fie adusă dintr-odată, într-o singură tranșă — inclusiv de la micii nobili maghiari și de la românii ortodocși, scutiți până atunci. A doua, condusă de Gheorghe Doja (1514), s-a stins pe 15 iulie, când oastea voievodului Ioan Zapolya a învins răsculații și le-a executat conducătorii. Trei ani mai târziu, Tripartitumul lui Werbőczy (1517) a înăsprit și mai mult obligațiile țăranilor din Transilvania.
| Starea | Cine | Rolul |
|---|
| Oratores | clerul | se roagă |
| Bellatores | nobilimea, cavalerii | luptă, judecă |
| Laboratores | țărănimea | muncește pământul |